Wolfenstein II: The New Colossus a fost unul dintre cele mai „nebune” jocuri ale anului 2017, iar misiunea neîncetată a lui B.J. Blazkowicz de a stârpi naziști și de a elibera America a căpătat accente demne de Tarantino, acțiunea îmbinându-se cu umorul într-un mod extrem de satisfăcător. În aceste condiții, în ciuda accentului pus pe abordarea co-op, mă așteptam ca Wolfenstein Youngblood să nu se depărteze foarte mult de această formula.
Și, din anumite puncte de vedere, așteptările nu mi-au fost înșelate: debutul jocului continuă linia lui The New Colossus, prezetându-le pe noile protagoniste din Wolfenstein Youngblood – Jessie și Soph Blazkowicz – două adolescente care se comportă conform vârstei, plecate în căutarea tatălui lor, dispărut în catacombele Parisului încă ocupat de Germania nazistă. Hazul de necaz iese din nou la suprafață, cele două eroine fiind puse în evidență într-o manieră umoristică, ușor ridicolă, care se potrivește însă cu viziunea de până acum a celor de la Machine Games asupra seriei Wolfenstein.
La debutul jocului, poți alege pe care dintre surorile Blazkowicz vrei să o interpretezi, această opțiune fiind una strict estetică, neexistând nicio diferență de gameplay între cele două protagoniste. Rolul celeilalte va fi luat fie de alt jucător, grație modului cooperativ online, fie de AI, dacă optezi pentru o abordare strict single player. Și, dacă ar fi să te iei după misiunea introductivă, Youngblood este fix ceea ce te-ai aștepta ca un joc Wolfenstein construit pentru co-op să fie. Acțiune pe pâine, creieri de naziști zburați pe toți pereții, arene în care trebuie să te folosești de puterea de foc a ambelor personaje pentru a progresa, dar și un boss care nu se dă bătut atât de ușor.
Din păcate, după această scurtă introducere, Wolfenstein Youngblood începe să se depărteze, într-un mod de-a dreptul deranjant, de formula pe care o aminteam la începutul acestei recenzii. Acest prim nivel liniar lasă locul unui Paris deschis, împărțit în sectoare, cu un HUB central de unde poți prelua mai multe misiuni, unele principale, vitale pentru a progresa în cadrul poveștii, iar altele secundare, însă absolut necesare pentru a dobândi experiența necesară avansării în nivel. Iar această progresie, care aduce și deblocarea unor abilități suplimentare pentru cele două surori, este imperativă pentru a putea înfrunta cu succes inamicii din misiunile principale.
Și, pentru a înrăutăți lucrurile și mai mult, inamicii comuni pe care îi întâlnești la tot pasul în Parisul ocupat urcă în nivel odată cu jucătorul, doborârea acestora necesitând mult mai multe gloanțe bine plasate decât în trecut. Astfel, luptele viscerale din titlurile precedente ale seriei sunt înlocuite de schimburi de focuri plicticoase și repetitive, nepotrivite seriei Wolfenstein. Dacă voiam să mă simt ca în Destiny sau The Division, nu alegeam sa joc un titlu Wolfenstein.
Mai mult, modul în care este structurat jocul propriu-zis este deficitar, obiectivele secundare neputând fi abordate decât pe rând, fiecare presupunând mai multe călătorii prin diferitele zone ale Parisului. Pe lângă timpii de încărcare și faptul ca inamicii doborâți prima dată își vor face din nou apariția atunci când vizitezi a doua oară aceeași zonă, se ajunge și la situații de-a dreptul frustrante. Cum ar fi îndeplinirea tuturor condițiilor unei alte misiuni decât cea „activă” la momentul respectiv, fără a înregistra însă acel obiectiv drept dus la bun sfârșit. Evident, mai întâi trebuie să „rezolvi” misiunea deja selectată, apoi să o „activezi” pe cea de-a doua, să revii în locul pe care deja l-ai „curățat” deja și să repetiți toți pașii precedenți. În timp ce toată populația nazistă a înviat din morți și s-a „adaptat” deja la nivelul personajului tău.
Ce-i drept, pe lângă experiența necesară avansării în nivel, rezolvarea unor misiuni secundare duce la deblocarea unor căi de acces mai facile către misiunile principale, structurate oarecum precum dungeon-urile cu mai multe niveluri din seria Diablo. Cu alte cuvinte, până ajungi să înfrunți boșii a căror doborâre duce povestea mai departe, trebuie să treci prin multiple niveluri repetitive în care să reduci la tăcere armate din ce în ce mai numeroase de naziști. Pentru ca lucrurile să devină și mai enervante, cele două surori, fie că jucați singur alături de AI, fie că ați ales alternativa co-op, au la dispoziție un număr limitat de „vieți” comune, pierderea în totalitate a acestora ducând la reluarea nivelului în curs de la început. Iar progresul între aceste multiple niveluri ale „dungeon-ului” ce duc spre un boss este pierdut dacă, din varii motive, alegi să întrerupi sesiunea curentă a jocului.
Un element care merită menționat este implicarea mai mult decât evidentă a celor de la Arkane Studios (Dishonored, Prey) în realizarea acestui joc, stilul de design al acestora fiind omniprezent: nivelurile din Wolfenstein Youngblood sunt pline de rute alternative și dischete, care, odată decodate, ajută la descoperirea a numeroase arii secrete. Aceast imbold de a explora nu se potrivește însă cu structura rigidă a misiunilor din joc și știrbește și mai mult din intensitatea acțiunii, și așa afectată de natura sa ultrarepetitivă.
Un alt capitol la care implicarea celor de la Arkane Studios „sare în ochi” este reprezentat de stilul artistic folosit pentru a reda mediul înconjurător din acest joc. Într-un mod similar cu citadela Dunwall din Dishonored sau cu mai vechiul City 17 din Half-Life 2, Parisul din Youngblood etalează același tip de măreție decăzută, caracteristic creațiilor celor de la Arkane. Și, chiar și în lipsa promiselor efecte de ray tracing în timp real (ce vor fi implementate printr-un viitor update), la nivel grafic, Wolfenstein Youngblood arată foarte bine, optimizarea fiind de asemenea de calitate. Pe sistemul nostru de test, cu un procesor Core i7 6700, 16GB RAM și o placă video GeForce RTX 2800Ti, framerate-ul nu a coborât niciodată sub 100fps (rata de refresh maximă a monitorului), cu toate detaliile împinse la maximum, rulând într-o rezoluție ultrawide de 3440×1440.
În ciuda unei premise promițătoare și a unor protagoniste simpatice, potrivite universului din care fac parte, Wolfenstein Youngblood reușește să devină mai degrabă antipatic fanilor seriei, abandonând rețeta viscerală din titlurile precedente în favoarea unei abordări frustrante, prelungite artificial și lipsite de satisfacție. Cu ferma convingere că progresia limitată de grinding nu ar fi trebuit să-și facă niciodată apariția într-un joc Wolfenstein, așteptam cu nerăbdare atât întoarcerea lui B.J. Blazkowicz cât și cea a producătorilor către valorile de bază ale acestei serii.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER